Cum se făcea ciorba în anul 1.000 în România? Am găsit rețeta + cum se numea „ciorba” atunci

Ciorba este astăzi unul dintre cele mai reprezentative preparate ale bucătăriei românești. O asociem cu gustul acru, cu legumele colorate și cu mesele de zi cu zi. Totuși, dacă ne întoarcem în timp cu peste o mie de ani, descoperim că „ciorba” nu doar că arăta complet diferit, dar nici măcar nu purta acest nume. În anul 1.000, pe teritoriul actual al României, strămoșii noștri găteau un preparat care îndeplinea același rol alimentar, dar era cunoscut sub alte denumiri și se baza pe cu totul alte ingrediente.

De unde vine cuvântul „ciorbă” și cum se numea preparatul în anul 1.000

Termenul „ciorbă” este de origine persană și a intrat în limba română mult mai târziu, prin filieră otomană. Asta înseamnă că în jurul anului 1.000 acest cuvânt nu exista în vocabularul populației de pe teritoriul românesc. Preparatul era cunoscut sub denumiri precum „fiertură”, „zamă” sau „zupă țărănească”. Aceste cuvinte descriau mai degrabă metoda de preparare – fierberea îndelungată – decât o rețetă standardizată. Nu exista o listă fixă de ingrediente, ci o adaptare continuă la ceea ce oferea mediul înconjurător și anotimpul.

De ce nu exista „ciorba” așa cum o știm azi

Conceptul modern de ciorbă, cu roșii, cartofi și ardei, nu putea exista în anul 1.000. Aceste ingrediente au ajuns în Europa abia după descoperirea Americii, la multe secole distanță. Fără ele, gustul, culoarea și textura erau complet diferite. În locul unei supe acrișoare și limpezi, strămoșii noștri consumau fierturi groase, sățioase, apropiate de o mâncare completă. Scopul principal nu era rafinamentul, ci hrănirea și rezistența fizică.

Ingredientele de bază: cereale și leguminoase

Cerealele și leguminoasele reprezentau fundația acestor zămi țărănești. Meiul era ingredientul principal, folosit pe scară largă înainte de apariția porumbului. Alături de el se regăseau grâul, bobul, lintea și mazărea. Aceste ingrediente erau extrem de importante pentru consistență și aport caloric. Fierte timp îndelungat, ele se umflau, se spărgeau și transformau apa într-un lichid dens, hrănitor, capabil să țină de foame ore întregi.

Rădăcinoasele care dădeau gust și dulceață

În lipsa cartofilor, rădăcinoasele aveau un rol esențial. Păstârnacul, morcovul – care pe atunci era mai ales alb sau purpuriu – țelina și napii erau folosiți frecvent. Aceste legume adăugau dulceață naturală și profunzime gustului. De asemenea, ele aveau avantajul de a putea fi păstrate peste iarnă, fiind disponibile atunci când alte alimente lipseau.

Verdețurile sălbatice, esențiale primăvara

Primăvara, când proviziile de iarnă se terminau, verdețurile deveneau vitale. Loboda, urzicile, măcrișul și ștevia erau culese din natură și transformate în zămi proaspete. Aceste plante ofereau nu doar gust, ci și un aport important de substanțe nutritive. Zămile de primăvară aveau adesea un gust mai acrișor și mai ușor.

Sursele de proteină: carne și pește

Proteina era adăugată în funcție de posibilități. Se folosea carne de vânat, pește sau carne provenită din gospodărie, precum cea de porc sau oaie. Carnea nu era un ingredient zilnic și era adesea păstrată prin afumare sau sărare. În fierturi se puneau cantități moderate, suficiente cât să îmbogățească gustul și să crească valoarea nutritivă a preparatului.

Cum se gătea „ciorba” în anul 1.000

Gătitul se făcea exclusiv la foc deschis. Vasele utilizate erau din lut ars sau ceaune din metal, suspendate deasupra vetrei. Ingredientele erau puse în apă rece și lăsate să fiarbă lent, la foc mic, timp de mai multe ore. Această fierbere îndelungată era esențială pentru frăgezirea cărnii și pentru omogenizarea gusturilor.

Cum se obținea consistența fără cartofi

Pentru îngroșare, se folosea făină de mei sau bucăți de pâine veche, zdrobite și adăugate direct în oală. Acestea transformau zeama într-o fiertură consistentă, capabilă să hrănească o familie întreagă. Textura era groasă, iar mâncarea era consumată ca fel principal.

Acrirea fără borș sau lămâi

În anul 1.000 nu exista borșul de tărâțe, care a devenit popular mai târziu, sub influență slavă. Lămâile erau necunoscute. Gustul acrișor se obținea cu fructe necoapte, precum agurida, prunele verzi sau zarzarele, dar și cu plante precum măcrișul și ștevia. Această aciditate naturală echilibra fiertura și îi oferea prospețime.

Condimente simple, locale

Condimentarea se baza pe plante locale: cimbru, hrean, usturoi și ceapă, iar sarea provenea din salinele locale. Nu exista abundență de mirodenii, dar combinațiile erau suficiente pentru a da personalitate preparatului.

„Ciorba” din anul 1.000, cunoscută drept zamă, fiertură sau zupă țărănească, nu era un preparat sofisticat, ci o mâncare esențială pentru supraviețuire. Ea reflecta legătura directă dintre om și natură, dintre anotimp și farfurie. Fără roșii, cartofi sau borș, această zupă țărănească reprezenta baza alimentației zilnice și una dintre cele mai vechi forme ale a ceea ce numim astăzi, simplu, ciorbă.