Jurnalul unei dame de companie

O femeie îşi dă seama că munca onestă nu îi aduce luxul la care tânjeşte şi se transformă în damă de companie.
Jurnalul unei dame de companie

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa. 

Viaţa mea poate părea desprinsă dintr-un film. Însă, cum fiecare om are propria poveste, a mea pot spune că este foarte aproape de ceea ce mi-am dorit. Am învăţat bine în şcoală, iar părinţii mei m-au iubit şi încă mă iubesc nespus de mult. De aceea, au făcut tot ce au putut pentru ca eu să am totul, de cele mai multe ori chiar şi în plus. M-au răsfăţat cum au ştiut ei mai bine şi m-au făcut, încă de mică, să mă simt ca o prinţesă, frumoasă, deşteaptă care merită tot ce este mai bun pe lume.

Ideea de a deveni damă de companie mi-a venit în timpul facultăţii. Eram curtată de o grămadă de băieţi, încă din primul an, fără a ceda vreunuia, pentru că eram marcată de poveştile colegelor mele. Eu venisem la facultate cu multe visuri de îndeplinit, considerând că învăţând foarte bine şi prin muncă voi avea tot ce mi-am dorit. Însă, din poveştile colegelor, am început foarte repede să mă prind cum merg lucrurile pe lumea aceasta.

Am văzut că scara valorilor învăţate acasă se schimbase foarte mult. În fond, acum, tind să cred că era mai degrabă proiecţia părinţilor mei despre lume, pe care mi-o prezentau astfel încât să pară o lume idilică. Realitatea însă era cu totul alta. De aceea, am ales să îmi iau un mentor. Lumea de acum îi spune psiholog, însă cândva, în Grecia antică, i se spunea filosof, eu preferând să îmbin cele două denumiri, obişnuindu-mă cu ideea de mentor.

Am început astfel să văd mai bine şi mai clar ceea ce se petrecea în jurul meu. Încercam să contrapun ceea ce învăţasem acasă peste ceea ce vedeam cu propriii ochi şi, undeva, îmi dădea cu virgulă. Astfel am început să remarc faptul că munca, ştiinţă, profesionalismul erau doar vorbe în vânt.

Dacă voiai să îţi iei cameră la Ritz, să porţi bijuterii de la Cartier, să îţi măsori timpul cu un Rolex, ediţie limitată, să simţi atingerea moale a pielii catifelate dintr-o maşină luxoasă ori să îţi faci vacanţele în locuri exotice, era aproape imposibil prin muncă. Această lume a luxului era rezervată doar anumitor persoane, iar acelora nu le pasă de ceea ce ştii să faci. Munca ta, oricât de mult profit le aducea, era plătită cu foarte puţin.

Mi-am dat seama că feudalismul devenise capitalism fără a-şi schimba în vreun fel meandrele. Astfel, o clasă de oameni bogaţi au stors de când este lumea tot ceea ce pot de la cei care muncesc, vânzându-le visuri ce le erau permise doar celor aleşi. Istoria lumii se repetă sub diferite forme, nume sau nuanţe, însă, în fond, rămâne aceeaşi. O clasă extrem de limitată de persoane deţine totul. Firimiturile lăsate ostentativ să li se scurgă printre degete ajung la restul lumii, în diferite forme. Doar firimiturile… nimic mai mult.

Aşa am înţeles cum funcţionează sistemul şi am început să mă gândesc cum îmi pot realiza cele mai frumoase visuri. Am rămas surprinsă la început să văd că sunt doar foarte puţine căi pentru a ajunge în Olimp, plecând din Hadesul social în care mă aflam. Vedeam în jurul meu persoane care încercau prin muncă să răzbată, să scape. Mai toate erau înecate sau supte de energie. Trebuia să îmi descopăr propriul Hermes (ce coincidenţă bizară de nume, nu-i aşa?), care să facă pentru mine cale întoarsă. Eram născută în Hades şi voiam în Olimp, iar asta trebuia să se petreacă într-un fel sau altul, pentru că ştiam că există o cale. O cale pe care am descoperit-o la o colegă.

Ea descoperise că Anteros există şi, pentru că mă aprecia pentru ceea ce eram eu, dar şi pentru că se regăsea la rândul ei în modul meu de gândire, a hotărât să îmi prezinte pe Apollo. Era un bărbat frumos, bogat, misterios, dar şi încântător de cultivat. Discuţiile noastre curgeau lin şi îmi mângâiau sufletul. La început a fost frumos, însă, cu timpul, am început să mă plâng de faptul că nu ne puteam petrece mai mult timp împreună. Primeam din nectarul zeilor, mă bucuram de bijuterii, maşini şi locuri luxoase, însă perioade limitate. Iar eu voiam să am acces permanent.

A fost crunt să aflu că era însurat şi că puteam continua doar în stilul lui. Am făcut o depresie urâtă, m-am chinuit în focurile Iadului, însă după purgatoriu am redescoperit frumuseţea vieţii. Am încercat în fel şi chip să găsesc în acea lume un bărbat necăsătorit. Părea că toate cărţile sunt făcute şi nu mai există niciun loc pentru mine. Aşa am devenit damă de companie. Am devenit Faust, am refăcut pactul cu Mefisto, pentru că ştiam că nu există decât o singură viaţă. Iar eu o voiam frumoasă, aşa cum credeam că o merit.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea