Jurnalul unei iubiri imposibile

Mi-a spus că povestea noastră nu îi va putea afecta niciodată căsătoria. Mi-a spus că divorţul nu va reprezenta niciodată o opţiune pentru el..
21.06.2020 |
Jurnalul unei iubiri imposibile

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Când am fost la prima şedinţă ţinută de el, am crezut că a stat timpul în loc. Imaginaţia mea o luase razna, ducându-mă pe un tărâm de basm. Eram atât de departe de această lume în care toţi aleargă după aburul material.

Atunci când şedinţa s-a terminat, eu eram încă într-o poieniţă, la un picnic cu el, înconjuraţi de cerbi, căprioare şi iepuraşi. Noroc cu o colegă, care m-a lovit, credea ea, discret cu cotul, trântindu-mă din tărâmul de basm direct în lumea reală.

Eram atunci, şi sunt şi acum, căsătorită. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre el. Eu îmi petreceam această viaţă vremelnică lângă un om bun. Cinstit şi fără mari dorinţe de la viaţă. Pentru el, lumea încăpea în ecranul îngust al televizorului. Acolo îşi trăia visurile sau îşi găsea alinare. Îi plăceau eroii curajoşi şi documentarele istorice. Dar, odată ce închidea televizorul, lumea lui dispărea ca prin farmec. Devenea morocănos, rămânând totuşi foarte politicos.

Eu îmi doream mai mult. Voiam să văd lumea, să simt mirosul unui ceai servit dimineaţa pe o terasă, pierdută pe micile străzi ale lumii. Să gust o îngheţată aromată în Italia sau să mă pierd printre turiştii veniţi într-o staţiune din Spania. Am muncit mult pentru a-mi realiza aceste visuri. Speram să îi deschid şi lui acest apetit. Însă, aşa cum am mai spus, lumea lui venea pe cablul televizorului. În rest, doar muncea, abia aşteptând să vină acasă şi să îşi redeschidă fereastra magică spre lume.

Însă colegul meu părea un vis. Mirosea şi se îmbrăca impecabil. Deseori surprindeam mici povestiri despre locuri şi lumi pe care tocmai le vizitase. Poveştile lui erau savuroase, pline de culoare şi iz de vacanţă. Privirea lui spunea totuşi altceva. Parcă încerca sufletul să iasă prin iris, pentru a povesti despre propria nefericire. În timp ce povestea, parcă se umplea de viaţă. Două clipe mai târziu, când rămânea singur, capul îi intra între umeri şi părea gârbovit de o poveste adâncă, nepovestită nimănui.

Au fost luni întregi în care doar ne simţeam prin firmă. Cel puţin eu încercam să mă ascund după câte un colţ, pentru a mă înfrupta din ceea ce povestea el, despre călătoriile lui miraculoase. Odată m-a oprit la sfârşit de program şi mi-a spus direct că mă place foarte mult. Eram doar eu şi el. M-a invitat la ziua lui, pentru care dădea o mică petrecere acasă la el. Am aprobat, dând din cap. El m-a îmbrăţişat drăgăstos şi m-a sărutat, cu o tristeţe inimaginabilă, pe frunte.

Aşa a început povestea noastră imposibilă.

Când am ajuns la petrecerea dată de ziua lui, la care a trebuit să mă duc singură, pentru că soţul meu a refuzat să mă însoţească, am văzut şi o altă parte a vieţii lui. Era vorba despre o problemă gravă de sănătate a soţiei lui.

El însă era extrem de şarmant şi atent cu ea. Pe mine m-a văzut un pic mai târziu. Nu cunoşteam pe niciunul dintre invitaţi, aşa că stăteam mai retrasă, cu punguţa în care aveam cadoul pentru el strânsă la piept, ca pentru a mă apăra. A venit, a luat cadoul şi s-a bucurat ca un copil.

Lumea era destul de destinsă, astfel încât am putut petrece doar noi doi câteva minute în care, pe un ton serios, mi-a spus încă o dată că eu sunt lumina lui. Aşa mă alintă de atunci. Apoi, pe un ton sobru, mi-a spus că povestea noastră nu îi va putea afecta niciodată căsătoria. Mi-a spus că divorţul nu va reprezenta niciodată o opţiune pentru el. M-a durut enorm, însă, cu timpul, cred că m-am obişnuit.

Povestea noastră imposibilă curge lin de atunci. Uneori simt la propriu cum mă doare sufletul, dar ştiu că nu există o altă opţiune pentru niciunul dintre noi. În fond, acesta este şi motivul pentru care am dorit să îmi deschis sufletul la un psiholog. Simţeam că dacă nu o voi face voi înnebuni. Nu voiam nici confirmare, nici infirmare. Voiam doar să fiu ascultată, să pot vorbi, în sfârşit, cu voce tare, despre ceea ce simt…”