Doru Todoruţ, tată de trei fete

Solistul de la Deep Central se împarte între concerte şi responsabilităţile de tată a trei fetiţe adorabile.
Doru Todoruţ, tată de trei fete

Solistul de la Deep Central se împarte între concerte şi responsabilităţile de tată a trei fetiţe adorabile.

Cum decurge o zi din viaţa lui, care sunt cele mai mari griji ale unui tătic de fete, dar şi cât de mult înţelege un tată de fete femeile citiţi în interviul următor.

L-am văzut la început de vară la evenimentul de lansare a party boutique-ului lui Tily Nicolae. Am remarcat printre zecile de copii gălăgioşi, baloane colorate şi părinţi grijulii un tată de trei fete drăgălaşe, cu pălărioare haioase şi rochiţe de culoarea fondantelor.

L-am recunoscut pe Doru Todoruţ. Ştiam că e solist al trupei Deep Central ale cărei piese le-am şi fredonat cândva. Dar nu ştiam că are trei fetiţe: una de 5 ani şi două gemene care vor împlini în curând 3 ani. Şi că mai este şi divorţat pe deasupra. Am zâmbit când ne-a povestit că pierduse o oră pentru că fetiţele nu se hotărau asupra pantofiorilor potriviţi pentru acest eveniment. Şi m-am gândit fix în clipa aia că, a fi tată a trei fete, e o imensă oportunitate de a cunoaşte mai bine femeile.

Aşa cum noi, mamele de băieţi, ar trebui – după ce creştem bărbăţeii – să fim experte în filozofia de viaţă masculină. Apropo, l-am întrebat acest lucru după ce terminasem de ceva timp interviul. Iar Doru, fostul învăţător din Timişoara, mi-a confirmat revelaţia pe care am avut-o în acea zi de vară în care mă minunam cum reuşeşte – ca bărbat – să fie atât de răbdător şi grijuliu cu trei prinţese cu personalităţi diferite.  

CSÎD: Cum e să fii tată de 3 fete?

Doru Todoruţ: Eu tocmai vin de la un maraton unde am alergat pe toate felurile de teren: asfalt, pădure şi a mai şi plouat. Practic, pot să compar experienţa de a fi tată de 3 fete cu a fi maratonist. Normal că e greu, e drum lung, apoi depinde de terenurile pe care le întâlneşti, dar satisfacţia este una extraordinară.

CSÎD: Ştiu că ai divorţat. Cum te descurci cu toate?

D.T.: Mă trezesc la 7 dimineaţă, merg să le iau de acasă şi le duc la grădiniţă. Pe Eva şi Natalia, cele mici, trebuie să le duc pe Nerva Traian, iar pe Rebecca, cea mare, în Tunari. În tot acest timp, le pun CD-uri cu poveşti, iar fetele îmi pun diverse întrebări: de la denumirea părţilor corpului până la denumirea obiectelor sau a culorilor. Rebecca, fiind cea mare, ea e cea matură: are grijă de ele.

CSÎD: Te întreabă de ce nu dormi cu ele?

D.T.: Da, Rebeca mă întreabă, cele mici încă nu conştientizează. Le spun că e mai bine aşa. Le spun mereu că le iubesc, nu au motiv să creadă că este vina lor.

CSÎD: Cum sunt fiecare?

D.T.: Rebecca e cea sensibilă şi artistă, oarecum. Ea vrea să fie ca tata, pe scenă, dacă nu e în centrul atenţiei suferă toată. Natalia, una dintre cele mici, e cea mai lipicioasă. Ea e prima care interacţionează, cântă, dansează. Eva e mai reţinută, mai distantă chiar şi cu mine. E mai introvertită, mai fricoasă. Chiar şi când vine prin spate Nataliei şi o împinge, tot o ţine de mână. Când se tem de ceva, se iau amândouă de mânuţa şi privesc atente. În raport cu Rebecca, ele au aceeaşi atitudine, fac front comun.

CSÎD: Cum îţi disiribui atenţia către toate trei?

D.T.: Aici am găsit o soluţie în a nu mă implica foarte mult în activitatea cu una singură: stau ca un observator la o distanţă egală de toate. Pe cele mici le pun în nisip la joacă sau în leagăn şi sunt atent la cea mare. Odată o ajutăm pe Rebecca cu ceva şi am scăpat-o pe una dintre gemene din ochi. Pentru câteva clipe nu am ştiut unde este. Într-adevăr, trebuie să fii foarte atent pentru că sunt foarte multe pericole.

CSÎD: Ai fost vreodată singur cu ele în vacanţă?

D.T.: Nu e chiar aşa de greu. Se mai ceartă din când în când, dar sunt lucruri minore; orele de somn le au în acelaşi timp, jucăriile sunt aceleaşi, îşi cunosc programul.

CSÎD: Când pleci în vacanţă cu ele, cum te descurci pe drum când fiecare vrea ceva diferit?

D.T.: Am totul pregătit. În ceea ce priveşte micile dispute, cu un CD cu poveşti rezolv totul: cea mare ştie deja ce urmează iar cele mici ba dorm, ba mai vorbim. Facem pauză de 10 – 15 minute de la drum la fiecare 50 de minute, ne oprim într-o benzinărie, mai mâncăm ceva, mai schimbăm subiectul, dacă e necesar.

CSÎD: Care sunt calităţile care te-au ajutat să treci peste momentele dificile?

D.T.: Eu nu sunt un tip care se panichează aşa uşor, nu mi-am pierdut răbdarea niciodată. Dacă vreodată e lângă mine un accident mortal, mă duc să văd ce se poate face. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu medic, dar am sângele rece.

Ţin minte că odată Rebecca a înghiţit o moneda sau aşa spunea ea. Am mers la urgenţe, i-a făcut o radiografie, dar nu avea nimic. S-a rezolvat.

CSÎD: Când au fost bolnave, le-aţi separat? Ai luat tu una dintre fete şi a păstrat mama lor pe celelalte două?

D.T.: Nu pentru că sunt obişnuite să stea împreună şi dacă le despart, nu stau mult una fără altă, încep să plângă. Noi nici nu am instalat ideea de “acasă la mama” şi “acasă la tată”. Am considerat că este mai bine să numească un singur loc “acasă”, la mama lor.

CSÎD: Ai vise în legătură cu ce vor deveni când vor fii mari?

D.T.: Nu, vreau să le las bucuria descoperirii lucrurilor care le plac. Cred că un părinte trebuie să îi ofere copilului posibilitatea de a-şi croi propriul drum. E adevărat, dacă se află în incertitudine, putem interveni să îl ghidăm într-o direcţie.

CSÎD: Cum te înţelegi cu mama lor în ceea ce priveşte programul?

D.T.: Îţi dai seama că avem şi conflicte, altfel nu am fi ajuns la divorţ. Avem o comunicare bună, dar mai sunt probleme: poate uneori facem un program şi eu întârzii sau nu mai ajung deloc. Cel mai important este să se simtă fetele iubite. Restul se rezolva într-un fel sau altul. Nu e uşor, mai ales că eu am fost plecat aproape tot timpul.