Tulburările de dezvoltare la copil, nediagnosticate ca la carte. Care sunt cauzele şi efectele?

Tulburările de dezvoltare la copil, nediagnosticate ca la carte. Care sunt cauzele şi efectele?
Multe teste psihologice aplicate pentru a evalua tulburările de dezvoltare la copii nu sunt validate ştiinţific, sunt vechi, traduse din engleză fără a respecta procedeele standard, neadaptate la particularităţile culturale ale populaţiei româneşti şi neetalonate pe eşantioane reprezentative de copii români, este semnalul de alarmă pe care îl trage profesorul universitar Geanina Cucu-Ciuhan, directorul Minnie Psychological Center.
 
Mai mult decât atât, doctorul în psihologie consideră că atunci când un clinician aplică unui copil teste care circulă pe internet, majoritatea având o validitate îndoielnică, există un risc crescut ca diagnosticul dat copilului să fie unul inexact sau chiar greşit.
 
“Diagnosticul dat tulburărilor de dezvoltare la copil este primul şi cel mai important pas pe care îl face un specialist. Dacă acesta este pus ca urmare a nerespectării procedeelor şi instrumentelor validate ştiinţific, de actualitate, în concordanţă cu procedeele de diagnostic din clinicile europene de profil şi adaptate populaţiei din ţara noastră, atunci întreg procesul terapeutic pleacă de la o premisă greşită şi este sortit eşecului”, declară profesorul Geanina Cucu-Ciuhan.
 
De cealaltă parte, profesorul afirmă că există foarte multe cazuri în care părinţii fac presiuni asupra psihologilor clinicieni pentru a fi dat un diagnostic cât mai rapid, iar ca urmare mulţi specialişti nu respectă toate etapele ştiinţifice care vor conduce la recuperarea copilului. Pe lângă aceste cauze care pot afecta diagnosticarea corectă, mai există şi părinţi care ezită să apeleze la serviciile de evaluare psihologică, din varii motive, cu toate că observă tulburările de comportament ale copiilor. 
 
“Am putea spune că avem de-a face cu trei categorii de părinţi. Prima categorie o reprezintă părinţii activi, care observă că fiul sau fiica lor întâmpină dificultăţi emoţionale sau comportamentale şi apelează din proprie iniţiativă la serviciile unui psiholog. Acesta este cazul fericit, părinţii fiind şi foarte motivaţi să se implice în procesul terapeutic al copilului. O a doua categorie de părinţi au tendinţa de a subestima importanţa etapei de diagnostic, probabil din dorinţa de a începe cât mai repede terapia. Din păcate se întâmplă uneori ca psihologul să intre în acest joc, din care vor ieşi păgubite toate cele trei entităţi implicate: psihologul nu îşi va face treaba cum trebuie, deci reputaţia lui de specialist va avea de suferit, părintele va pierde timp şi bani, iar copilul nu va fi diagnosticat corect, deci nu va putea beneficia de un program terapeutic potrivit.
 
A treia categorie sunt părinţii care nu apelează la timp la serviciile de evaluare psihologică atunci când observă dificultăţi emoţionale sau comportamentale la copiii lor. Motivele sunt diverse. Unul dintre ele este legat de mentalitate şi de reprezentarea socială faţă de activitatea psihologului. Mulţi oameni trăiesc sentimente de ruşine atunci când sunt sfătuiţi să apeleze la servicii psihologice, fiind preocupaţi mai mult de imaginea lor socială decât de nevoile emoţionale ale copiilor lor.
 
Mai este şi sentimentul de vinovăţie, deoarece o mare parte a dificultăţilor de natură psihologică ale copiilor îşi au originea în relaţiile disfuncţionale din familie, iar părinţii intuiesc acest lucru şi manifestă tendinţa de evitare a expunerii sau chiar de evitare a conştientizării propriilor dificultăţi emoţionale”, declară prof. univ. dr. Geanina Cucu-Ciuhan, directorul Minnie Psychological Center.
 
O a treia dificultate pe care o subliniază profesorul universitar, în relaţia dintre părinte şi psiholog, este tendinţa frecventă de a-l prezenta pe copil ca fiind “pacientul identificat”. Potrivit expertului, sunt foarte mulţi părinţi care pun întreg procesul terapeutic al copilului pe seama psihologului şi acceptă cu greu să se implice în programul de recuperare a copilului, care este mult mai complex decât vizitele la psiholog.
 
“Psihoterapia copilului se realizează în primul rând în cadrul familiei, iar acest proces cuprinde implicit expunerea problemelor de relaţionare din interiorul familiei, precum şi conştientizarea propriilor dificultăţi emoţionale din partea părinţilor. Dacă părintele nu acordă o mare importanţă continuării procesului terapeutic a copilului şi în afara cabinetului, atunci procesul va comporta câteva sincope, iar munca psihologului clinician va fi mult încetinită sau chiar subminată”, explică doctorul în psihologie.