Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – despre dezastrul culinar de Crăciun

Anul ăsta chiar nu ştiu despre ce dezastru vorbesc împricinatele. La capătul unor luni în care m-am reeducat, alimentariceşte vorbind, mă simt tare, dar tare departe de zbuciumul lor de sezon.
Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – despre dezastrul culinar de Crăciun

„Vai nu, iar vine peste noi dezastrul culinar de Crăciun”, se vaită în dreapta şi-n stânga mea diverse doamne şi domnişoare, care azi sunt în rochii mulate, mâine sunt în bluze-tip-sac-care-să-ascundă-bine-de-tot-surplusul.

Anul ăsta chiar nu ştiu despre ce dezastru vorbesc împricinatele. La capătul unor luni în care m-am reeducat, alimentariceşte vorbind, mă simt tare, dar tare departe de zbuciumul lor de sezon.

Era o vreme în care aşteptam cu o oarecare emoţie şi teamă momentul tentantului Crăciun. Cred că de cel puţin 3 ori în viaţă am slăbit mult până pe 20 şi ceva decembrie pentru ca apoi să mă rotofoiesc bine de tot sub umbrela lui „doar e Crăciunul!”. Practic, mie Moşul îmi lăsa sub brad, nu ştiu cum le înghesuia, vreo 4-5 kilograme ca popa. Ca popa care venea apoi cu botezul şi care mă prindea tot cufundată în ceva tava generoasă şi caloricioasă.

Adevărul e că nimeni nu se poate pune cu furia naturii şi cu pofta unei femei care s-a pedepsit cu o dietă drastică înainte de Crăciun, Paşte şi alte momente ale vieţii ce sunt pe bază de mese (periculos de) bogate. Când a scăpat respectiva din rochia mai strâmtă în larga oală cu sarmale, s-a terminat.

Unde greşim, de ce nu ne potolim?

Astfel de episoade dezastruoase-delicioase au loc pentru că nu vrem să înţelegem ori să acceptăm că o siluetă conturată şi o sănătate tare vin doar dacă ne facem fraţi pe viaţă (sau de sânge, cum se purta în copilăria mea) cu hrana curată şi echilibrată. Bine, şi cu mişcarea regulată, dar nu pe ea avem noi aţintite reflectoarele acum (şi cine se gândeşte la sport de Crăciun o să spuneţi în gând, ştiu sigur asta căci de când nu mai consum savarine pot să citesc gânduri).

Uităm mereu de cuvântul ăsta „moderaţie” şi ne încăpăţânăm să credem că în afară de această cale, care pare lungă şi grea, a dietei în echilibru şi a sportului des, trebuie să mai existe una care să nu ne scoată atâţia peri şi albi, ci să mai scoată degrabă din cifrele cele multe de pe cântar. Şi aşa ajungem să avem luni de căinţă cu păstârnac fiert şi abdomene fără număr, urmate însă de luni în care nu doar tot ce zboară, ci şi tot ce miroase bine se mănâncă.

Ne bicium culinar absolut inutil, pentru că, avem impresia că reţeta „puţin din alimentele după care ne dăm în vânt şi mult din cele care ne fac atât de mult bine, chiar dacă nu papilar-imediat” este imposibil de dus pentru noi. Ne balansăm din extremă în extremă, crezând că nimeni nu o să observe, în afară de bietul şi şocatul cântar.

Dar, acum, serios, pe cine minţim? Ştim cu toţii cât de greu e să treci prin drama lui L spre XL, înapoi la extazul lui M-S şi tot aşa. Te uiţi în oglindă şi nu mai ştii exact pe cine o să vezi, dacă e persoana pe care o placi sau ba. Ne pedepsim, ne răsplătim. Şi iar ne pedepsim şi din nou ne răsplătim. Şi tot aşa. De fapt, doar ne rătăcim.

Noua Pofticioasă, nici prea slabă, nici prea grasă

A fost nevoie de ceva ani până să ajung la filosofia pe care am să v-o expun acum. Că doar eram şi eu un fan înfocat al trecutului de la farfuria cu de toate la farfuria „e goală, frate!”. Am dat drumul din braţe crezului meu stupid de dietă TOTUL sau NIMIC.

Sigur îl cunoaşteţi – credinţa aceea absolut cretină, scuzaţi cuvântul, e dur, dar adevărat, potrivit căreia, dacă eşti la regim şi se întâmplă să guşti ceva nedietetic nu te mai poţi întoarce la drumul cel bun şi hipocaloric căci ai mâncat deja ceva interzis, regulile au fost încălcate, aşa că ce mai contează dacă pui 200 sau 900 de grame.

Greşit! Un mod de gândire care nu poate aduce nimic bun şi care se naşte din aceleaşi restricţii în 80% dintre cazuri aberante pe care ni le fixăm singuri singurei când decidem că e vreme de slăbit. Nu există tot, nu există nimic.

Există mâncare, ne place, nimeni nu spune că nu trebuie să ne bucurăm de ea, dar, aici revin cuvintele acelea care vă plac atât de tare, cu măsură.

Dacă ne plac dulciurile, nu va reuşi nici o vrajă să ni le şteargă din memorie. Dacă ne topim după patiserii, nu o să rezistăm la infinit fără ele. Dacă avem cine ştie ce slăbiciune pentru un fel de mâncare îngrăşător nu o să devenim tari peste noapte şi să-l dăm uitării. Ar fi şi păcat.

Reveniţi-vă. Suntem oameni în toată firea, nu putem fi controlaţi de nişte fermoare care se închid greu sau uşor sau de nişte tabele cu calorii. Dar putem fi controlaţi de noi. Cu acest gând în minte, în anul 2013 am reuşit să mă lepăd de  7 kilograme, deşi am mâncat dulce când mi-a ars buza după el, m-am răsfăţat cu te-miri-ce-uri prin vacanţe, am avut săptămâni întregi în care am gătit paste seară de seară, am consumat pâine făcută în casă zilnic, iar brânzeturile, prietenele mele dragi, mi-au fost mereu în preajmă.

Este primul Crăciun de care, după această pace alimentară pe care am făcut-o cu mine, nu mi-e frică. Nu-l aştept cum o fac cele de care vă spuneam la început. Nu are ce să-mi dea, nu are ce să-mi ia. Nu are cum să-mi pună în pericol talia care începe să se contureze, pentru că nu mai am coşmaruri culinare cu produse pe care nu le-am savurat de o veşnicie.

Sarmaua o să vină, sarmaua o să treacă, eu ştiu sigur că alimentaţia mea curată-echilibrată e mai presus de bomboanele cocoţate sus în pom, bomboane din care, în unii ani, trăgeam până spre final de ianuarie.
Nu mai visez să primesc cine ştie ce platouri cu de toate, visez să alerg cât mai repede 10 kilometri legaţi. Şi mai visez ca mare parte din voi, cei aflaţi în lupte crâncene cu grame şi zaharuri, să simtă la următorul Crăciun ce simt eu acum.

Aventurile Pofticioasei continuă, zi de zi, pe www.pofticioasa.ro.