Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – despre “zidul” kilogramelor

Nu m-am gândit niciodată ce stă de fapt în spatele unei diete, de unde izvorăşte dorinţa asta grăsună a noastră de a slăbi şi ce nefericiri sau eşecuri maschează. Nu prea înţelegeţi acum mare lucru din ce vreau eu să vă spun, dar vă promit că vă pun bine de tot pe gânduri până la finalul articolului. A, şi ţineţi aproape un pix şi o hârtie, am să vă dau o temă şi vreau să o faceţi imediat după lectură.
Jurnalul unei pofticioase mereu la dietă – despre “zidul” kilogramelor

Nu m-am gândit niciodată ce stă de fapt în spatele unei diete, de unde izvorăşte dorinţa asta grăsună a noastră de a slăbi şi ce nefericiri sau eşecuri maschează. Nu prea înţelegeţi acum mare lucru din ce vreau eu să vă spun, dar vă promit că vă pun bine de tot pe gânduri până la finalul articolului. A, şi ţineţi aproape un pix şi o hârtie, am să vă dau o temă şi vreau să o faceţi imediat după lectură.

Dacă sunteţi „clienţi” fideli ai acestei rubrici cred că ştiţi că m-am jucat de-a slăbitul de vreo 3 ori majore în existenţa mea pofticioasă. Sau poate nu mai ştiţi, iar eu nu vă învinovăţesc pentru că şi mie mi-e greu să ţin socoteala escapadelor mele non-dietetice şi apoi întoarcerilor în genunchi la urda light. Dar, din câte reuşesc să-mi amintesc, de 3 ori în viaţa mea m-am scuturat ba de 15, ba de 20, ba de 20 şi ceva de kilograme.

Acum, când vă tastez acest articol, le am la loc. M-am tot gândit iar şi iar şi iar de ce nu reuşesc să mă menţin, dar, când am văzut că nu am un răspuns care să mă satisfacă pe deplin (aşa cum mă satisface tortul de bezea, de pildă), m-am mulţumit să spun ba că sunt a mai gurmandă dintre gurmanzi şi asta-i viaţa, ba că alimentaţia din copilărie m-a stricat, ba că depun extrem de repede şi că cineva de la Cartea Recordurilor trebuie să vină să omologheze această repeziciune cum alta n-a mai fost. Am cochetat, la un moment dat, şi cu scuza lui „mănânc emoţional, ce să fac…”, dar nu am aprofundat subiectul. Până de curând.

Despre „zidul” kilogramelor

„Şi”, mă întreabă în timp ce eu păream pierdută pe un câmp de cartofi prăjiţi, „De ce crezi că nu reuşeşti? De ce naiba nu-ţi iese? Ai tot făcut-o cu succes, de 3 ori, doar mi-ai povestit. Ş-apoi nimeni nu ştie ca tine ce face rău şi bine pentru slăbit şi care sunt paşii de urmat. De ce crezi că eşuezi de atâta amar de vreme?”. O privesc de parcă ar fi decis ca toţi consumatorii de dulce să fie condamnaţi la moarte. „Nu ştiu”, răspuns într-un final cu o sinceritate pentru care consider că aş fi putut primi o amandină, drept recompensă. „Dacă kilogramele astea ale tale sunt un zid?”, continuă ea. „Dacă tu, de fapt, te simţi foarte confortabil tocmai pentru că te protejează. Nu merge relaţia – pac, vina pe greutate. Nu eşti înfloritoare la birou, în proiecte, prietenoasă cu colegii – pac, iar e cântarul de vină. Tu, în schimb, eşti o biată victimă fără strop de vinovăţie.” Măi să fie, mă gândesc, dacă fata asta tocmai mi-a dat jos vălul de pe ochi?

Mă teleportez rapid în perioada în care aveam 50 şi foarte puţine kilograme şi încerc să-mi amintesc cum eram. Parcă îmi citeşte gândul căci mă întreabă în secunda doi „Ce crezi tu, de fapt, că va schimba silueta conturată în viaţa ta?”. Mai să împroşc cappuccinoul pe ea. „Cum ce?! TOTUL!”. „Eşti sigură? Dacă nu va schimba nimic din ce crezi tu şi atunci va trebui să îţi recunoşti că problema nu erau kilogramele, problema erai tu. Dacă relaţia nu va merge cum sperai şi, brusc, realizezi că scârţâia pentru ce eşti, ce nu eşti, ce faci, ce nu faci, nu cât cântăreşti?”. În acest moment, dacă veneaţi, mă zgâlţâiaţi şi mă întrebaţi ce e aia bezea, nu aş fi ştiut ce să vă răspund, deşi e iubirea vieţii mele culinare. Tocmai avusesem o revelaţie.

Dieta nu e bagheta magică

După ce mi-am mai revenit niţel din şocul lui „are dreptate!”, am reuşit să mă întorc cu gândul în perioadele mele de femeie slabă ca în cel mai frumos vis dietetic. Şi mi-am dat seama că, în afara unor rochii înflorate şi mulate care mă bucurau când mă uitam în oglindă şi le făceau ziulica mai frumoasă muncitorilor de pe şantiere, nimic nu s-a schimbat fundamental. Nu a venit nici o zână din ceata lui Disney să îmi atingă viaţa cu o baghetă magică şi să o umple de sclipici. Relaţia mea nu s-a transformat în cel mai frumos basm de pe Terra, aşa cum obişnuiam să cred, vieţile mele socială şi profesională nu m-au simţit înmugurind.

Pe scurt, în afara acului de la cântar, nimeni şi nimic nu s-a schimbat radical. Şi probabil că, subconştientul meu, rămas fără zidul lui preferat de apărare, fără sursa identificată şi blamată a tuturor problemelor şi nereuşitelor, a lucrat şi el (bine, şi patiserul, şi cofetarul, şi ciocolatierul…) ca să recapăt armura kilogramelor. Poate suna ireal, dar, dacă staţi un piculeţ să vă gândiţi, se leagă. Mai ales că eu – poate şi voi – mă ascund după spinarea lui „Asta e, sunt grasă, d-aia nu merg X, Y, Z”, încă din copilărie.

Ce e mai greu, după regim urmează

Psihoterapeuţii care preiau cazurile pacienţilor cu probleme de greutate obişnuiesc să le spună, la un moment dat, că tocmai ce e mai greu va începe după ce vor ajunge la greutatea pe care şi-o doresc. Tocmai pentru că obişnuim să credem că atunci când vom scăpa de surplus, vor curge lapte şi miere (şi alea fără calorii). Greşit. Obişnuiţi să spuneţi că dacă aţi fi slabi aţi face aia şi aia? De ce nu le faceţi acum? De ce nu încercaţi să aflaţi ce nu merge la relaţia aia, dincolo de un număr pe cântar? De ce nu reuşiţi să vă preocupaţi de viaţa socială şi profesională dincolo de gramaje şi iaurturi light? Dacă asta e? Dacă ne ascundem după kilograme ca să fugim în realitate de adevăratele şi mult mai obezele probleme ale vieţii noastre?

Mă gândeam, de pildă, la Kirstie Alley, cea într-o veşnică luptă cu kilogramele (nici nu vă mai spun dacă acum e slabă, pentru că nu pot să ştiu ce se întâmplă până când pleacă revista la tipar), aruncă o parte din vină pentru „nemaiapariţiile” ei cinematografice şi pe kilograme. Ok, şi dacă slăbeşte şi tot nu o vrea nimeni? Rămâne fără scuza kilogramelor şi trebuie să recunoască faptul că poate nu e cea mai strălucită dintre actriţe. Sau non-vedeta eu – deşi alăturarea nu e taman cea mai potrivită – dacă nu aş mai putea arunca mereu vina pe kilograme, ar trebui să recunosc că nu excelez la aia, aia şi aia, că greşesc în cutare punct şi că nu sunt atât de bună pe cât credeam la cutare lucru. Apăi nu e mai uşor să mă consoleze un platouaş decât să stau faţă în faţă cu adevăratele eşecuri, să încerc să învăţ din ele şi să lupt ca să nu se mai întâmple altele? Păi, ba da.

Scoateţi o foaie de hârtie…

Am să folosesc îndemnul care mi-a dat mie fiori în generală, gimnaziu şi liceu, ca să vă ajut să clarificaţi toată nebunia asta cu slăbit, kilograme, răbdat de foame, apoi scăpat necontrolat în raftul cu prăjituri. Răspundeţi cu toată sinceritatea de care sunteţi capabili, chiar peste acest nivel la întrebările „De ce vreţi să slăbiţi?” şi „Ce credeţi că v-a schimba în viaţa voastră o cifră mică a kilogramelor?”. Când veţi avea clare răspunsurile, poate că bătălia asta care durează parcă de dinaintea luptelor dintre daci şi romani se va termina. Şi nu va reizbucni, fie bezeaua cât de dulce.