Cand violenta distruge o iubire…

M-am casatorit la 19 ani, pentru ca atunci am crezut ca e cea mai buna solutie. Stateam la o ruda inca de cand am inceput liceul (eu sunt de la tara), o ruda care imi facuse viata un chin si de care depindeam caci parintii mei nu aveau bani de chirie, iar eu eram nevoita sa accept situatia.

Parintii mei sunt oameni extraodinari, oameni bine crescuti, cu principii, harnici, avem o casa foarte frumoasa, armonie si respect in familie, respectul consatenilor si al tuturor celor care ne cunosc. Necazul a fost ca tata s-a imbolnavit si nu a mai putut lucra, iar mama era casnica. Ne descurcam bine, doar ca banii nu erau multi.

L-am intalnit pe Laurentiu (sa zicem ca asa il cheama). Era un baiat dragut, mai mare cu opt ani decat mine, care a inceput sa ma iubeasca si care mi se parea ca ma intelege. Ce nu-mi placea era familia lui. Parintii lui nu se intelegeau deloc. In casa lor era un iad, tatal lui era un betiv, cu idei de genul ca datoria unui barbat si a unui tata este sa aduca bani in casa si atat.

Doar ca el nici macar atata lucru nu facea... Laurentiu este cel mai mare dintre fratii lui si de cand a crescut el aducea bani in casa. Tatal lui se imbata toata ziua, injura, vorbea urat si credea ca e cel mai important din peisaj. Mama lui e o femeie buna, care lasa de la ea, nu-i reprosa niciodata nimic barbatului ei, nici macar cand o injura.

Totusi, am lasat deoparte astea, am zis ca nu ma marit cu batranii... In plus, Laurentiu spunea ca vrea sa aiba o familie frumoasa ca a parintilor mei, cu pace si intelegere in casa. Si mai presus de toate, cu iubire.

Totul a fost bine la inceput, pana cand au aparut micile neintelegeri, care cred ca sunt normale intr-un cuplu care vine din medii atat de diferite. Primul meu soc a fost ca la una din certuri, Laurentiu a inceput sa ma injure ca la usa cortului, nu-mi venea sa cred ce aud din gura lui. A fost un adevarat soc pentru mine, nu ma puteam opri din plans.

La fiecare cearta, cand imi exprimam punctul de vedere si opiniile, el devenea de nerecunoscut, injura ca turbat! Desigur, isi cerea iertare dupa si-mi jura ca n-o sa mai izbucneasca asa, insa... totdeauna era la fel. Avea un anume fel, incat reusea sa ma convinga ca fiecare cearta era din vina mea, iar el se dezlantuia tot din vina mea, pentru ca il provocam.

Eram la facultate, in primul an, si dupa ce l-am terminat ne-am mutat la parintii mei care ne dadusera o gradina intr-un sat de langa oras, sa ne facem casa. Nu ne-am mutat bine ca au inceput problemele, multe - dar ce ma deranja cel mai tare era ca nu avea respect pentru parintii mei absolut deloc. Intotdeauna eu eram prinsa la mijloc pentru ca-mi iubesc parintii si-i respect, iar pe el il iubeam cu toate defectele.

Ne certam din tot felul de nimicuri, insa eu ma enervam foarte tare pentru ca incerca sa ma schimbe, sa calce in picioare felul meu de a fi. Ne-am apucat apoi sa ne facem casa, lucram cot la cot amandoi, caram si eu cu roaba, faceam beton, lucram ca si un barbat. Seara, cand ajungeam acasa, nu ma lasa sa ma uit la un film pentru ca "invat prostii".

Intr-o seara, pe cand se uita la televizor la o emisiune care mie nu-mi placea, a izbucnit iarasi scandalul. Am vrut sa ma uit si eu la televizor, dar la altceva, si i-am schimbat si eu canalul, exact cum imi facea si el mie. In acel moment s-a enervat asa de tare, incat mi-a dat o palma. Cu toata puterea unui barbat de 100 de kilograme. A fost un soc si un moment in care mi-am dat seama ca este ca tatal lui. Am plans toata noaptea atunci, pana nu am mai avut lacrimi si pana mi s-au umflat ochii asa de tare incat abia mai vedeam.

Si-a cerut iertare si mi-a zis ca nu o sa se mai intample. Nu l-am crezut, stiam ca o sa se mai repete. Mi-am pus in minte sa divortez de el, insa nu stiam ce sa fac, toti cunoscutii nostri il stiu drept un om harnic, si chiar este, am facut casa cu mainile noastre, este aproape gata, este foarte priceput. Imi era rusine sa divortez, mai suntem si crestini si toti m-ar condamna pentru ca in religia noastra casatoria e pe viata.

Asa ca imi faceam tot felulde scenarii cum as putea sa scap de el. Iar problemele au continuat. Intr-o zi, pe cand eram la parintii mei si invatam pentru un examen, Laurentiu a venit la amiaza sa manance, si mi-a zis ca-i trebuie perdele la gemurile din garaj ca se vede de afara ce are el acolo. Mama i-a spus ca are perdele, trebuie doar sa ii zica dimensiunile si a doua zi o sa fie gata. Vazand ca se rezolva a doua zi, nu m-am implicat si mi-am vazut in continuare de examenul de a doua zi.

Laurentiu a venit insa peste mine in camera si mi-a cerut sa-i dau perdele atunci. I-am spus de cateva ori ca nu am cum sa i le dau in momentul acela, sa astepte pana a doua zi si sa ma lase ca invatam. A inceput sa scoata hainele din dulap si sa le arunce pe jos, "caut eu daca tu nu vrei sa-mi dai perdele". L-am oprit frumos, i-am zis sa lase hainele ca nu sunt perdele, nu a incetat, l-am impins de langa dulap, iar el s-a infuriat si a dat in usa dulapului care la impactul cu 100 de kg sa desprins din balamale.

Cand a vazut, mi-a dat o palma, i-am dat si eu una, iar el mi-a mai dat una. Am cedat nervos, am deschis usa si i-am zis sa plece, sa nu-l mai vad, insa el s-a pus pe pat razand. Atunci m-am dus in camera parintilor mei, carora nu le-am spus pana atunci despre certuri si palme, si le-am spus sa-l scoata afara din casa, caci altfel eu chem politia. Parintii mei s-au speriat, ne-au intrebat ce am patit, insa ei stiau cine e Laurentiu si ce fel de comportament are, chiar daca eu nu le-am zis nimic.

Zilele urmatoare am plecat in oras, aveam cateva examene si am preferat sa raman acolo. Am slabit vreo 5 kg, nu puteam manca nimic, eram hotarata sa divortez, insa ezitam. Imi era frica. M-am intors acasa si el era tot acolo. Nu am dormit in camera cu el in noptile ce au urmat, iar dupa ce sentimentele de furie au mai scazut in intensitate am vorbit. Arunca vina pe mine, "de ce nu i-am dat perdele?", "de ce l-am impins?" Pana la urma si-a cerut iertare, iar eu am hotarat sa mai ramanem impreuna, dar i-am spus ca nu o sa mai ezit sa chem politia daca va mai fi violent.

A trecut de atunci 6 luni, nu a mai injurat si nici nu m-a mai lovit, parca e mai bland acum. Oricum, am renuntat la ideea divortului si pentru ca nu terminaseram casa inca si nu am fi putut sa o vindem la partaj. M-am gandit ca daca tot mi-am pierdut o buna parte din tinerete alaturi de el, macar sa nu pierd si banii investiti si munca depusa. In plus, m-am gandit sa-i mai dau o sansa, pentru ca in rest este un barbat bun, ma ajuta cand poate si in bucatarie, stie sa faca orice mancare, cateodata ma rasfata, simt ca ma iubeste, exista momente cand se poarta frumos cu mine. Insa atunci cand devine violent, il vad pe tatal lui si imi este frica sa nu ajung ca mama lui, intr-o casa cu certuri si batai.

Acum, el vrea un copil, ii plac foarte mult copiii. Pe de alta parte, eu nu imi doresc pentru ca nu sunt sigura ca el este omul langa care sa imbatranesc. Pana acum am avut motiv sa aman o sarcina pentru ca eram la facultate, dar am terminat-o, acum ii zic ca vreau sa ma angajez prima data ca sa pot lua bani, si sa ne terminam casa. Pretexte pe care in doua – trei luni nu le mai pot invoca...

Va rog pe voi, cele care puteti fi obiective, spuneti-mi… ce sa fac? Sa continuu cu el? O sa fie ca tatal lui? Sa divortez si sa imi vad linistita de viata? Va rog, spuneti-mi, se pot schimba oamenii? Poate el sa se schimbe asa cum zice?

Idealul meu de viata nu include nici vorbe urate, nici batai. Se va putea schimba omul acesta sau sa-l caut pe acela care corespunde idealurilor mele? Merita sa lupt langa el si sa-l ajut sa fie altfel?

Loara


Citeste si Fericirea in doi
                  Poveste fara poveste

Tags: violenta, violenta domestica, injuraturi